Uneori, ca acum de exemplu, mă întreb care-i rostul?
De ce ne trezim urând diminețile de luni? De ce avem impresia că de vineri începem cu adevărat să trăim?
De ce cel mai adesea jobul e locul unde irosești cel mai mult timp din viața ta și asta pentru că ceea ce faci nu te reprezintă și nu te împlinește în nici un fel?
De ce așteptăm o zi anume ca să facem ceva anume și tânjim după acel ceva în fiecare zi, sfârșind prin a nu-l face niciodată?
De ce toată omenirea se învârte în jurul unor hârtii?
De ce oamenii țipă unii la alții și nu reușesc să se înțeleagă? De ce se urăsc? De ce se uită?
De ce după ce te înșeală, trădătorii susțin în continuare că te iubesc?
De ce înveți să apreciezi un om abia atunci când nu mai face parte din viața ta?
De ce nu iertăm la fel de ușor cum ne așteptăm să fim iertați?
De ce ne facem atâtea griji?
De ce uneori ne mulțumim cu nimic, iar alteori suntem exagerat de lacomi?
De ce nu trăim odată clipa?!

Iustina Ţalea Dinulescu

De câte ori ți-ai spus mâhnit, supărat, întristat, “De astăzi, nu o să mai…”, continuarea fiind, evident, un moment care ți-a șters zâmbetul de pe chip și bucuria din suflet, o clipă care ți-a ucis speranța și pofta de viață?
O să răspund tot eu la întrebare. De “n” ori. De atâtea ori ți-ai promis că nu vei mai lăsa pe nimeni să te rănească ori că nu te vei mai lăsa afectat de bârfele și răutățile celor din jur. De atâtea ori ți-ai promis ție însuți că vei zâmbi mai mult, că te vei bucura de fiecare zi care îți este dăruită, că nu te vei mai supăra din orice nimic, că nu vor mai conta decât oamenii foarte apropiați.
Și? Ai eșuat lamentabil în a-ți ține propriile promisiuni. Pentru că au trecut nu știu câte zile de când n-ai mai stat în liniște pe o bancă să privești cerul, pentru că ieri n-ai zâmbit, pentru că azi a trecut fără să faci nimic care să te bucure și pentru că mâine vei fi la fel de încruntat. 

E simplu să dai sfaturi altor oameni. Toată lumea se pricepe la asta, pentru că fiecare dintre noi s-a lovit la rându-i, de mai multe ori, de zidul vieții. Totuși, atunci când vine vorba de tine, iei cele mai proaste decizii, căci nu ții niciodată cont de sfaturile bune pe care le-ai dat altor oameni. Suntem învățători, dar nu și învățați.
“De astăzi, nu o să mai…” se transformă în “De mâine, nu o să mai…” și uite așa pierdem numărătoarea zilelor în care am stat triști pentru că ne-am închis în suflet vorbe care ne-au rănit, în care ne-a fost teamă să spunem ce simțim și ne-am lăsat călcați în picioare, în care ne-am lamentat atunci când lucrurile au mers prost, în loc să luăm decizii pentru a schimba ceva, în care am privit superficial lucrurile importante sau în care ne-am lăsat orgoliul să ne întunece judecata.

“De astăzi, nu o să mai…” s-a uzat de atâtea încercări nereușite. Și totuși, acel AZI poate va veni într-o zi, oricare…

Iustina Ţalea Dinulescu

Cred că o dovadă de iubire e și faptul că ultima bucata care rămâne în farfurie e întotdeauna a mea.

Tu ești Acasă.

Mi-era dor să mă trezesc dimineață târziu și să privesc în oglinda scăldată în soare un chip senin, cu ochi calzi și blânzi. Mă săturasem de acei ochi încercănați și obosiți, triști, lipsiți de viață și de chipul inexpresiv și rece care mă sfida de fiecare dată când mă așezam, lipsită de chef, în fața oglinzii.
Mi-era dor să râd, să râd zgomotos și colorat.
Mi-era dor să nu mai simt doruri inexplicabile, de nestins, doruri care mă sufocau, doruri care mă dureau, doruri care mă tulburau.
Mi-era dor să mă simt liberă, să nu mă mai supun niciunei reguli, să alerg, să dorm, să visez, să tac.
Mi-era dor cred din nou în ceva.
Mi-era dor să găsesc în brațele lui toate răspunsurile până rămâneam fără întrebări.
Mi-era dor de lacrimi de fericire și de emoții copleșitoare.
Mi-era dor de o zi în care să nu fac nimic remarcabil, dar în care să îmi simt sufletul vibrând de viață.
Mi-era dor de simplu, de sincer, de sublim.
Mi-era dor de mare, de nisip, de valuri care ajung întotdeauna la mal.
Mi-era dor de părți din mine care s-au pierdut și pe care nu le-am mai regăsit niciodată.
Mi-era dor de tot ce-mi lipsea.

Iustina Ţalea Dinulescu

Oamenii care te aștepți să-ți fie alături în cele mai importante momente din viața ta, sunt adesea preocupați cu altceva. În aceste momente te simți inevitabil singur și uitat, chiar dacă în jurul tău roiesc o mulțime de alți oameni.
Clipele frumoase durează atât de puțin, însă amintirea lor rămâne atât de vie și de recentă chiar și la mulți ani distanță de când s-au întâmplat.
Iubirea nu e un sentiment care te limitează, ci e un sentiment care te înalță și care te face să crezi că totul are sens.
Atunci când totul se prăbușește în jurul tău agață-te de ultima speranță. Atunci când o pierzi și pe ea ești ca o barcă în mijlocul oceanului. E greu să mergi înainte fără nici o speranță.

Cred că, de fapt, absolut nimic nu este atât de simplu precum pare. Socoteala de-acasă nu se potrivește aproape niciodată cu cea din târg, rănile nu se vindecă niciodată ușor sau nu se vindecă deloc, prietenii vin și pleacă pe neașteptate, lacrimile de bucurie se transformă uneori în lacrimi de tristețe și invers, ca totul să aibă un echilibru.
Uneori, te poți preface atât de bine, arătând lumii că ești fericit, în spatele zâmbetului tău ascunzându-se în realitate multă durere și nesiguranță. Da, fericirea poate fi mimată și o mimăm cu toții de prea multe ori, până ajungem să ne credem și să avem falsa senzație că totul e în regulă, că suntem fericiți.
Sunt momente când trebuie să ne croim singuri propriul drum, cu greșeli, cu regrete, cu păreri de rău, și-apoi cu victorii, cu bucurii și cu încredere că suntem capabili, că avem o șansă la fericire.
Unele zile sunt un calvar, altele sunt o binecuvântare. Unii oameni sunt îngeri, care ne călăuzesc pașii pe drumul cel bun, alții ne sunt demoni, care ne întunecă sufletul cu cele mai urâte sentimente.
Sinceritatea poate fi o armă cu două tăișuri și de câteva ori e posibil să te rănești chiar tu cu ea, căci oamenii preferă o minciună ambalată frumos, decât un adevăr servit la rece, cu toate că fiecare susține contrariul. Vezi? Până și asta e o minciună… că urâm minciuna.

Nimic nu mai pare la locul lui. Cred că acesta este motivul pentru care ne simțim uneori pierduți, pentru că locul nostru nu mai pare demult al nostru…

Iustina Ţalea Dinulescu

Să pleci. Să-ți pui toate visele într-un cufăr și să pleci cu el la drum. Asta simți, uneori, că e calea de urmat.
Să arunci tot acolo speranțele unui mâine mai blând și să pornești pe un drum nebatatorit, fără o țintă anume și fără nici o așteptare. Dacă ai putea ți-ai goli sufletul de tot, de orice urmă de sentiment urât care l-a întinat și care l-a făcut să plângă, ca să-l poți umple mai apoi cu lumină, cu căldură, cu pace.

Câte îndură săracul nostru suflet! Până într-o zi, când, simți într-un mod dureros că ai pleca în lumea largă, fără să dai cuiva vreo explicație. Atunci sufletul nu mai poate îndura nici măcar o mizerie, din partea nimănui. E obosit, mâhnit, rănit.

Mă încearcă iarăși un sentiment pe care l-am simțit de puține ori până acum. Acela de a pleca undeva, oriunde, fără a privi cu regret înapoi. Și de fiecare dată când am făcut asta m-am simțit eliberată. Deși uneori mi-a fost greu să pornesc pe un drum necunoscut, m-am simțit împăcată sufletește și într-o oarecare măsură liberă.

Mi-e sufletul prea greu. Atât de greu încât aș pleca iarăși spre… nicăieri. 

Iustina Ţalea Dinulescu

Adesea ne regăsim pe noi înșine în fața unei răscruci de sentimente. E acel moment când inima spune “Mergi tot înainte”, iar rațiunea te strigă disperată să te oprești sau să schimbi direcția. Tânjești după lucrul interzis la care nu ai renunțat încă, din lașitate sau poate din exces de zel. Te încăpățânezi să crezi că tu poți schimba ceea ce alții nu au putut să schimbe. Și alegi să mergi înainte, urmându-ți vocea inimii.
Cu toate că drumul devine tot mai anevoios, nu te dai bătut și mai dobori câte un obstacol. Dar victoria nu are gustul dorit, iar tu nu înțelegi de ce. Situația pare într-un fel hilară, iar tu începi să te îndoiești că te afli pe drumul care trebuie. Atunci când ești în locul potrivit nu ar trebui să te simți atât de nesigur, de abătut, de… singur. Și te regăsești iarăși în fața unei răscruci de sentimente. Pacea ta interioară a fost înlocuită de un haos, din care nu știi cum să ieși, cum să te ajuți, cum să te vindeci. Atunci realizezi că nu te-ai priceput niciodată în a lua decizii, atunci când vine vorba de sentimente. Ai fost întotdeauna tulburat și influențat de obiectele dorinței tale.
Altfel, nu te-ai regăsi atât de des în fața acelorași intersecții prăfuite și bătătorite de tristețe și de incertitudine. Iar asta înseamnă fie că inima îți da semnale greșite și că e timpul să îți asculți și rațiunea, fie că situația are nevoie de o nouă abordare.

Adevărul este că mânați de sentimente luăm uneori cele mai proaste decizii. Devenim dintr-o dată orbi și surzi și ne aruncăm cu bună știință în prăpastie. Într-un târziu, atunci când ochii văd din nou, iar urechile aud ce trebuie, depinde doar de noi să regăsim drumul înapoi sau să plecăm pe un nou drum, cu inima mai grea, dar cu ceva mai multă înțelepciune.

Iustina Ţalea Dinulescu

Atunci când ești iubit, simți. Vezi iubirea în ochii care te privesc cu blândețe atunci când ești abătut și supărat și o simți în tandrețea cu care două brațe te cuprind la piept într-o tăcere vindecătoare.

Atunci când ești iubit, știi. Pentru că în toate dățile în care iubirea nu ți-a fost împărtășită sau ți-a fost dăruită cu porția ai învățat să faci diferența între a fi și a nu fi iubit.

Atunci când iubești și ești iubit lumea nu mai pare un loc înfricoșător, gata să te absoarbă, ci pare un loc primitor, măcar pentru acea bucățică de cer pe care o privești alături de omul iubit.

Iustina Ţalea Dinulescu

Cum arată sufletul tău? Dacă l-ai putea asemăna cu un loc anume sau cu un obiect, care ar fi acela?

Sufletul meu e ca marea într-o dimineață oarecare de vară, la răsărit.
Sufletul meu e ca o carte, cu miros de vechi, cu coperți prăfuite și roase pe la colțuri, cu pagini îndoite și paragrafe subliniate, păstrând între paginile sale parfumul fiecărui om care le-a atins și le-a îndoit.
Sufletul meu e precum o vioară care cântă de dor și de dragoste, târziu, în noapte.

O mare, o carte, o vioară.

Sufletul tău cum arată?

Iustina Ţalea Dinulescu

Tind să cred că, uneori, dragostea, în loc să te înalțe, te coboară atât de jos, încât nu mai recunoști nimic din persoana care obișnuiai să fii… sau poate că este vorba de slăbiciune, o slăbiciune pe care o confunzi cu ușurință cu dragostea. Iar această slăbiciune nu-ți aduce decât umilință și amintirea unei demnități pierdute.

Iustina Ţalea Dinulescu

Era bântuită de propriile gânduri. Amintirile dureroase încă o mai râneau, în timp ce clipele fericite îi scăpau iar și iar printre degete. Ca niște himere. Ca și cum nu le-ar fi trăit niciodată și erau doar în imaginația ei.
Propriile sentimente o strângeau de gât. Uitase demult ce înseamnă liniștea. Uitase să radă, să viseze, să creadă în ea. Se simțea a nimănui. Își simțea sufletul ca pe o povară prea greu de dus din nou pe umeri în fiecare dimineață.
Își amintea cu dor de momentele de fericire din care a gustat prea puțin și cu regret de toate câte ar fi putut să facă și nu a făcut. Acum toate se întorseseră să o bântuie, să o frământe, să o doară.

Era o fată, singură în noapte, bântuită de propriile gânduri, greșeli și fericiri amărui.

Iustina Ţalea Dinulescu

Pentru vechi și pentru nou,
pentru zâmbete,
pentru fericiri,
pentru cuvinte și pentru tăceri,
pentru zile senine,
pentru nopți cu vise frumoase,
pentru “Epilog” ca început nu ca sfârșit,
pentru cafele îndulcite cu dragoste,
pentru marea-n doi,
pentru tine și pentru mine,
pentru noi.

Iustina Ţalea Dinulescu

Pe tot parcursul vieții noastre ne împiedicăm și cădem. Apoi, ne ridicăm și continuăm drumul sau schimbăm direcția, schimbăm locuri, chipuri și suflete. Ne întâlnim unii pe alții, pe drumurile pe care ne poartă propriile suflete și ne schimbăm reciproc, într-un mod iremediabil, viețile. Ne iubim, ne rănim, ne urâm, ne iertăm, ne uităm. Ne completăm.

N-aș putea enumera niciodată toate motivele pentru care TOAMNA înseamnă pentru mine fericire.
E ceva în aerul ei, în zilele mohorâte și ploioase, în soarele cu dinți. E ceva fermecat în dansul frunzelor care cad, în culorile perfecte cu care îmbracă toată natura și în goliciunea copacilor din noiembrie.

Eu sunt fericită toamna.

Sufletul nu cunoaște amânarea. Sufletul îți cere acum, simte acum, plânge acum, râde acum. El nu amână tristețile pentru mai târziu și nici nu ține în loc zâmbetele.
Sufletului îi e dor și nu-i trece de dor. El plânge chiar și după ce ochii rămân fără lacrimi, iar uneori, se simte singur chiar dacă, de fapt, tu nu ești singur.

Sufletului îi este străină amânarea. El cere ce-i al lui și se tânguie după ce-i lipsește. Pentru el nu există mâine.

Iustina Ţalea Dinulescu

Câte secrete poate ascunde un zâmbet…
câtă iubire irosită în trecut, câte lacrimi căzute nopțile pe pernă,
câte neîmpliniri, câte regrete,
câte speranțe și câte visuri pierdute în neant.

Câtă nesiguranță poate ascunde un zâmbet,
câtă fericire uneori, câtă durere alteori,
câtă putere, câtă slăbiciune,
câtă distanță,
câți oameni.

Câtă tăcere se ascunde în spatele unui zâmbet,
cât zbucium,
câtă toamnă!

…căci după un zâmbet rămân, ascunse secrete pe care, uneori, nu le află nimeni, niciodată.

Iustina Ţalea Dinulescu

Siguranță. Iată un lucru pe care noi credem că îl avem, dar pe care în realitate nu îl avem. Siguranța că ești iubit, protejat, că oamenii nu te vor lovi fizic sau sufletește, că ești la adăpost de trădări, intrigi și comploturi.
Atunci când te simți pierdut, atunci când simți că ți-a fost luată o bucată din tine fără să fii întrebat sau avertizat în vreun fel, îți dai seama, într-un mod ciudat, că sunt cuvinte cărora nu le-ai dat glas sau sentimente pe care le-ai închis într-o criptă, în suflet, sperând să fie uitate cu timpul.
Sunt momente, ca acestea, când nu te mai simți sigur de nimic, iar în aceste momente vezi într-o altă lumină tot ce ai lăsat pe seama lui “altădată”. Momente când cine a fost de vină cândva, într-o anumită situație, nu mai are nici o importantă, pentru că ai pierdut ceva ce nu a mai putut fi recuperat. Momente când realizezi că nu mai poți lua înapoi ce ai greșit și probabil că nici nu mai poți îndrepta nicicum ce s-a rupt.

Mi-e dor să mă simt în siguranță. Am uitat demult când m-am simțit ultima oară astfel.

Iustina Talea Dinulescu

De câte ori este nevoie să te prăbușești și să cazi în genunchi pe aleile propriei tale vieți?
De câte ori este nevoie să înveți ceva ce altfel nu ai învăța.

Dacă am învățat ceva în ultima vreme, obligată de împrejurări, e adevărat, este faptul că sentimentul de posesiune este unul fals, efemer. Nimeni nu e cu adevărat stăpân pe lucruri, decât pe propriile sale sentimente și uneori, nici măcar pe ele.
Dacă ai ajuns undeva sus, de unde poți privi mulțimea și peisajul, nu este niciodată doar meritul tău, iar dacă astăzi ești acolo sus, în vârf, mâine cineva îți poate da brânci de la spate și te duci rostogol până jos, înapoi de unde ai început să urci. În acel moment nu ai decât două variante: să rămâi acolo, jos sau să te ridici și începi din nou să urci același munte, chiar dacă te simți obosit și înfrânt, știind cât de grea a fost urcarea prima oară.

În același timp, aceste căderi aruncă o nouă lumină asupra oamenilor cu care te-ai înconjurat și scoate din umbră oameni pe care i-ai lăsat în trecut din motive greșite. E dureros, dar necesar, să-ți dai seama în aceste momente că oamenii pe care îi credeai aliați se bucură în sinea lor de eșecul tău, iar cei pe care tu i-ai blamat la un moment dat îți sunt alături sufletește și te încurajează să o iei de la capăt, să nu te dai bătut.

Această nouă lovitură m-a forțat să reconsider totul. Să privesc lumea înconjurătoare cu mai multă umilință și cu mai puțină mândrie, să mă scutur de orgoliul care aproape că mă orbise și să vorbesc deschis, din suflet, unor oameni pe care i-am condamnat pe nedrept să facă parte din trecut, fără a le da șansa de a-mi dezvălui adevărul.
Cred că între zidurile pe care le-am ridicat inconștient între mine și ceilalți oameni s-au strecurat minciuni, intrigi, comploturi și alte chestii asemănătoare, care m-au ținut la distanță și m-au făcut să rămân blocată și să bat pasul pe loc.
Așadar, sunt convinsă că acest sfârșit al unei perioade din viața mea marchează începutul alteia noi. Nu încerc să mai găsesc motivele pentru care am primit această palmă peste față. Cu siguranță voi găsi un sens peste ceva timp, pentru că știu că nimic nu este întâmplător.

Pentru noi începuturi și pentru noi amintiri!

Iustina Ţalea Dinulescu

Sunt fericită.
Pentru că azi e toamnă, iar tu ești lângă mine și pentru că furtunile s-au potolit.
Sunt fericită pentru că m-am decoperit mai puternică decât știam în fața pierderii, pentru că mi-am dat seama că voi găsi întotdeauna în mine forța de a o lua de la capăt ori de câte ori este nevoie și că mă voi putea întoarce oricând înapoi, pentru a reclădi ceva ce s-a dărâmat.
Sunt fericită pentru că de fiecare dată când m-am pierdut pe mine însămi, m-am redescoperit în feluri în care nu mă vedeam înainte.
Sunt fericită pentru că am dat câte o bucățică din mine atâtor oameni, de-a lungul timpului, dar nu mă simt nicidecum pustie, ci cred că sunt din ce în ce mai bogată.
Sunt fericită pentru că fiecare zi e diferită și pentru că viața e plină de surprize.
Sunt fericită pentru că atunci când ți se închid uși, ți se deschid ferestre.
Sunt fericită pentru că tot ce ni se întâmplă nu e un haos. Nimic, dar absolut nimic nu e întâmplător.

Sunt fericită. Pur și simplu. În această zi cu nuanțe de gri, lumea mea e extrem de colorată!

Iustina Ţalea Dinulescu